I don’t know how she does it

Ieri am lasat copiii in grija sotilor, care s-au adunat la un gratar (+gradinita) si ne-am dus la cinema. Sa vedem cum se descurca Sarah Jessica Parker in rol de mama cu servici solicitant in noul film “I don’t know how she does it”. Sincer, nu aveam mari asteptari de la film, dar am zis ca e o ocazie perfecta sa iesim cu fetele, mai ales ca nu am mai fost impreuna la cinema tocmai de la SATC 2 (2 ani in urma o_O).

Am ajuns la cinematograf, cumparat cate o sticla de apa plata, raspuns cu “NU” categoric la intrebarea ispititoare “Would you like anything else?” cu ochii lipiti de inghetzata din vitrina (clatita cu ciocolata imbucata 5 minute mai devreme a avut suficiente calorii ne-necesare), si am fugit spre sala noastra.

Cat avansam in semi-intuneric spre locurile noastre (reclamele deja rulau), din pura curiozitate am zis sa numaram cati barbati vedem in sala. 3. Probabil stau cu copiii, ca ai nostri :) Ne asezam comod, verificam daca nu avem cumva cate vreun missed call sau sms de la jumatatile-dadace si aruncam telefoanele (puse prealabil  pe silent) la fundul gentilor.

crestem “free range”

Eveniment mare in familia noastra astazi! Odorul a fost lasat sa mearga singur la scoala. El visa la aceasta zi de mult timp, mai ceva ca vrabia la malai. De jumatate de an incoace nu trecea o zi fara ca sa aduca in discutie aceasta tema.

“Mam, eu pot sa merg singur la scoala. I’ll be fine. Eu-s mare. When will you let me? Din septembrie? 6 copii din clasa noastra merg singuri, chiar si Mark care traieste tocmai mai departe de Tesco…”

de la pici adunate

Nu stiu cum la voi, dar la mine ziua e posomorata si iata ca a inceput si sa ploua. Cautand un mesaj vechi, am dat decateva notite cu declaratii de-ale odorului mai vechi si mai recente, care daca nu au dispersat norii, cel putin mi-au intins un zambet pe fata.

5 ani

Fiind la servici primesc un telefon prin care cei de la scoala ma anunta ca baiatul a cazut si s-a lovit la cap si ma roaga sa vin sa-l iau, asa, just in case. Zbor ca pe aripile vantului, ajung si-l vad cu un cucui rosh-albastru pe jumatate de frunte. El ma vede ingrijorata si zice: “Mam’, asta a fost o aterizare de urgenta”.

Adevarul despre Mosu’

Saptamana trecuta odorul meu a aflat adevarul despre Mos Craciun. Tinand cont de faptul ca dezvaluirea cum ca Mosu’ nu exista a fost probabil cea mai dura dezamagire a copilariei mele, ma temeam de momentul in care ii va veni randul si baiatului meu sa infrunte realitatea.

Simteam cu buca stanga ca Craciunul 2010 a fost ultimul in care am mai reusit sa pastram magia povestii asa cum este ea la inceput. Si ca probabil nici nu e cazul sa perpetuam iluzia, oricat de frumoasa nu ar fi aceasta. Dar cum sa o faci galant? Singura mea strategie a fost sa nu o fac in timpul sarbatorilor. Poate la vara, cand vom sta cu burta la soare…

Cum sa cresti o fata?

Nu stiu care a fost socoteala Univesrului in ziua in care am conceput odorul, insa atunci cand am aflat ca botzul de om purtat in burta este baiat, am rasuflat cu o oarecare usurare. Si asta nu din cauza ca sotul isi dorea baiat, ci pentru ca perspectiva de a creste o fata ma cam nelinistea.

Cu baietii intotdeauna mi-a fost mai simplu sa gasesc limba comuna. Imi era mai interesant sa patricip cu baietii la curse de biciclete prin cartier, decat sa ma joc de-a “дочки-матери” cu fetele, “pupsici” si “pasudka”.

Mama deseori imi zicea ca trebuia sa ma fi nascut baiat si nu fata. Stiu ca nu i-a fost simplu sa-mi tina in haturi “naravul”, pe care-l considera prea independent pentru o fata. Mai ales in adolescenta, cand a venit momentul sa fac un inventar al valorilor ce mi-au fost altoite de-a lungul anilor, si multe din ideile mamei au fost bagate la carantina pe termen nelimitat.

Rolul de mama a unui baiat imi parea mult mai potrivit, pentru ca habar nu aveam ce ar trebui sa fac ca sa fiu o mama buna pentru o fata, mai ales daca aceasta ar avea un caracter tipic fetesc.

Intr-un moment de digresiune lirica am incercat sa-mi imaginez care ar fi reperele dupa care m-as conduce in postura de mama a unei fetite:

Papa vs Stephen Hawking

De cateva zile, de cand cu vizita pontifului in Marea Britanie, televizorul ne inundeaza cu informatii despre Papa. Reportaje de la procesiuni, de la proteste, filme documentare despre secretele Vaticanului.

In acelasi timp, in cele mai bune traditii ale echilibrului si impartialitatii, unul din posturile tv promoveaza la greu un documentar cu si despre Stephen Hawking.

Rezultatul:

Odoru: Mum, is Stephen Hawking the smartest person on Earth?
Eu: Probabil.
Odoru: Is he smarter than the Pope?
Eu: Cred ca da.
Odoru: Than shouldn’t we believe him that the Universe was not created by God?

cand faci al doilea?

Trecuta de 30, casatorita, cu servici si un copil. Toate bune si frumoase. Insa de cand am schimbat prefixul (dar poate un pic mai devreme decat atunci) mi se pune tot mai des intrebarea ‘cand faci al doilea [copil]?’. Ah, da! Iata ce imi lipseste ca sa ma incadrez frumos in sablonul unei femei implinite.

Ezitarea mea in a raspunde este primita in cel mai bun caz cu un ridicat de spranceana. Mai des se intampla ca interlocutorul (mai bine zis interlocutoarea) sa lanseze un monolog educativ cu scopul de a ma lumina si a ma informa despre necesitatea de cel putin doi copii intr-o familie armonioasa.

Ei, da?!

‘Ti-as recomanda sa o faci pana la 35 de ani, asa ca nu mai ai mult timp’, declara povatuitor o tipa agasanta, care a lucrat prin proiecte de promovare a sanatatii femeilor si copiilor. In timp ce respectiva imi insiruie prin juxtapunere motivele care ii sprijina recomandarea, complacandu-se vizibil la auzul propriilor fraze pretentioase, in gandul meu o trec imediat si ireversibil in lista neagra a persoanelor ce imprastie sfaturi nesolicitate. Fara nici o sansa de amnistie.

Stau si ma gandesc, de unde vine convingerea axiomatica cum ca trebuie sa avem doi copii numaidecat si in mod obligatoriu? Argumente am auzit numeroase: ca singurul copil creste un egoist incapabil sa interactioneze normal cu lumea din jur; ca atunci cand voi muri odorul meu va ramane singur pe lumea asta, iar un frate/o sora i-ar face viata mai implinita; ca organismul femeii are nevoie de cel putin doua nasteri pentru a fi mai sanatos, ca nasterile multiple reduc riscul cancerului mamar, ca se inmultesc mult prea repede reprezentantii altor religii si trebuie sa contracaram tendinta, etc, etc.

Nu prea tin argumentele astea, pentru ca ele vad in al doilea copil un mijloc si nu un scop in sine, si pentru ca am multe exemple de oameni integri crescuti fara surori/frati si, din pacate, o sumedenie de exemple de frati/surori mai mici cam neghiobi, la facerea carora natura parca a luat un respiro. In plus, pentru fiecare argument probat prin studii, se gasesc cateva cercetari ce demonstreaza contrariul.

Eu nu stiu daca voi mai naste un copil. Globul este suprapopulat, resuresele acestuia sunt epuizabile, in lume sunt prea multi copii nefericiti, care au nevoie de ajutor si dragoste. Iata daca legislatia moldava mi-ar permite sa adopt un copil sanatos, as lua un pui de om abandonat la mine acasa. In prezent, pentru ca locuiesc in strainatate, sunt tratata ca cetatean strain si nu pot adopta decat copii bolnavi.