Cariera: De ce da? De ce nu?!

Shoot! N-am reusit sa scriu articolasul meu chair de 8 martie. Busy busy traind si visand. :) Dar despre noi, femeile, putem vorbi oricand, nu? Apu’ iata. O postare despre femeile carora nu le este suficient sa fie mame, sotii si gospodine. Despre femei nesatioase, care pentru a se simti implinite mai au nevoie de o activitate ‘extracuriculara’ sub forma de job si cariera.

Anul trecut, cand am stat vreo 6 luni acasa, am inteles definitiv ca nu am stofa de femeie casnica. Am nevoie sa fac ceva in afara casei nu doar pentru satisfactia si ambitia proprie, ci mai ales pentru echilibrul psihologic si emotional. Al meu si, implicit, al lui si al intregii familii.

Da, uneori copilul imi zice ca i-ar place sa coc paine de casa, asa cum face mama lui Philip. Dar pana si el accepta ca intre paine de casa si vizite la mama la servici, alege a doua optiune. Postarea asta nu este despre balanta dintre cariera si viata de familie. Postarea asta e despre cum crestem pe scara profesionala si de ce ascensiunea in cariera li se da mai greu femeilor decat barbatilor.

Continue reading

Advertisements

I don’t know how she does it

Ieri am lasat copiii in grija sotilor, care s-au adunat la un gratar (+gradinita) si ne-am dus la cinema. Sa vedem cum se descurca Sarah Jessica Parker in rol de mama cu servici solicitant in noul film “I don’t know how she does it”. Sincer, nu aveam mari asteptari de la film, dar am zis ca e o ocazie perfecta sa iesim cu fetele, mai ales ca nu am mai fost impreuna la cinema tocmai de la SATC 2 (2 ani in urma o_O).

Am ajuns la cinematograf, cumparat cate o sticla de apa plata, raspuns cu “NU” categoric la intrebarea ispititoare “Would you like anything else?” cu ochii lipiti de inghetzata din vitrina (clatita cu ciocolata imbucata 5 minute mai devreme a avut suficiente calorii ne-necesare), si am fugit spre sala noastra.

Cat avansam in semi-intuneric spre locurile noastre (reclamele deja rulau), din pura curiozitate am zis sa numaram cati barbati vedem in sala. 3. Probabil stau cu copiii, ca ai nostri :) Ne asezam comod, verificam daca nu avem cumva cate vreun missed call sau sms de la jumatatile-dadace si aruncam telefoanele (puse prealabil  pe silent) la fundul gentilor. Continue reading

abia astept

Azi am fost la servici. Prima data in ultimele trei luni. Am fost sa-mi vad colegii, sa ma asigur ca nu se fac prea comozi fara mine :). Seful a venit cu o noua strategie de munca si am fost sa aud ce surprize ne pregateste. Cat am lipsit, departamentul nostru s-a mutat la alt etaj. Am constatat cu placere ca toata zestrea mea a fost adusa cu grija in noul birou. Nu mi-au pierdut cocostarcul de origami (cadou de la odor:))

Am fost coplesita un pic de multe pupaturi pe obraz, cuprinzaturi si batai pe umar. Mi-am curatit inbox-ul care plesnea de prea multe mesaje. Am simtit mai acut ca-mi lipseste mersul la munca.

Abia astept. Sa revina totul la normalitate.

Information overload

Iubitul a gasit diagnoza pentru starea mea. Aseara imi povestea ceva in timp ce gandurile-mi iar o luasera haisa undeva tare tare departe. Au revenit in bucataria noastra atunci cand am simtit pauza ce invita replica mea in ceea ce pretindea a fi un dialog.  Cu toata rusinea i-am zis ca nu am auzit ce-a spus, pentru ca asa cum mi se intampla extrem de des in utlimul timp, nu mai stapanesc capacitatea de a ma concentra. Mi se intampla in sedinte, in timpul discutiilor la o cafea cu amicele sau atunci cand odorul tine sa-ma informeze cu orice pret ce trebuie sa faci pas cu pas ca sa treci la urmatorul nivel in jocul lui cu pokemoni.

Piciul, cand simte ca ma “pierde”, imi baga un SD card imaginar in tampla pentru upgrade de memorie. Pacat ca o astfel de procedura nu exista in realitate.

Ce-i mai jenant – sa-ti dai seama ca nu ai habar la ce se refera prietena cand iti trimite un email “apropos de cele discutate aseara…” sau sa incerci sa ghicesti cam ce-a zis seful inainte de a anunta ca-ti transmite stafeta?

Continue reading

Un job din/de de vis

Eram la un interviu de angajare. Oficiu frumos, modern, cu priveliste ametitoare peste Tamisa scaldata in razele soarelui. Au vrut sa ma testeze psihologic. Mi-au dat o foaie de hartie si un stilou si mi-au zis sa scriu ce as dori sa fac daca nu as avea nevoie de job, de nici un job.

‘N-am mai avut asa interviu’, mi-am zis mirata in gand si am pornit a asterne pe hartie lista cu ceea ce as fi facut daca as fi avut tot timpul si posibilitatile necesare, si zero piedici.

Foaia am impartit-o in doua coloane. Prima se intitula “de vizitat”, a doua “de citit”. In stanga am inceput a insera destinatiile unde visez sa ajung. In dreapta cartile pe care mi le tot adun in gand ca sugestii de lecturi viitoare.

Au revenit cei ce ma intervievau. S-au uitat pe foaie, s-au susotit intre ei si peste cateva minute mi-au declarat: ‘Felicitari, ati luat job-ul.’

Mi-au pus foaia cu listele mele in fata si au adaugat: ‘Poftim si job description-ul pentru urmatoarele 18 luni’

o_O

In acea dimineata m-am trezit foarte bine dispusa. Frumos vis. Nici macar nu m-am sfiit sa-l povestesc sefei de atunci la o cina tarzie dupa o extenuanta zi de lucru in deplasare.

Peste cateva luni mi-am schimbat locul de munca. Nu gasisem serviciul cu fisa de post visata in acea noapte, dar am luat jobul la care visam cu ochii deschisi cam de cand am ajuns in UK.

Ce ai face daca nu ar trebui sa faci nimic?

 

Pin-up by Gil Elvgren, Degree

Ce sa faci cu promovarea pe care nu o doresti?

Nu ai cautat-o, dar circumstantele glumarete ti-au bagat-o in cale in asa fel ca nici o oarba nu ar putea sa o evite. O promovare  la distanta unei mani intinse (sau ridicate?),  tu fiind singura persoana aflata pe calea spre ea. O avansare spre care esti  impinsa mai mult sau mai putin gentil, in timp ce tu iti vezi de lucru si te faci ca ploua.

Unii ar spune ca nu sunt suficient de ambitioasa si ar avea dreptate.

Nu-mi doresc aceasta promovare pentru ca nu vreau sa ma transform in persoana ce a detinut pozitia repsectiva pana nu demult. Nu vreau sa ajung sa petrec in oficiu mai multe ore decat in afara lui, sa nu pot adormi fara somnifere, sa nu am timp sa schimb doua vorbe cu cei dragi cand ma suna sa vada daca sunt ok, dar sa croiesc din agenda incarcata cate un sfert de ora pe ici – pe colo ca sa cochetez cu barbati de varsta lui taica-meu si sa fac ‘confidente’ unor madame de varsta a treia pentru a intra in gratiile domniilor mai suspuse.

Si chiar daca as gasi o cale sa nu fac compromisuri cu  intoleranta fata de pupcurism, nu cred ca avansarea mi-ar permite sa mentin echilibrul pe frontul personal. Eu nu vreau sa sacrific cele cateva  ore, de dupa lucru si inainte de culcare, pe care le am cu familia in fiecare seara. Nu vreau sa testez la rezistenta sentimentul de vina pe care il simt atunci cand, fiind prinsa cu un raport urgent, sunt nevoita sa rog vecina sa-mi ia copilul ramas ultimul la scoala.

Sunt multe femei, in functii mult mai solicitante, care reusesc cumva sa combine cariera si viata personala. Cum o fac? Nu stiu. Stiu doar ca la moment nu sunt pregatita sa platesc pretul pentru promovare. Nu-mi ajunge ambitie sau obraz mai gros.

Pin-up by Al Buell, A tight draw

crize

De ceva timp deja tot ma gandesc la crizele prin care trecem. Anul acesta e deosebit de incarcat de aceste crize. Prima pe care am avut-o de infruntat a inceput cam un an in urma, dupa ce am implinit 29 de ani si am pasit spre varsta de 30. Acum aceasta criza imi pare sa fi fost cea mai neinsemnata. Cu ea m-am lamurit inainte de a implini 30. Cu cateva luni inainte. Am constatat ca nu face. 30 e ok.

O alta criza tine de cariera mea, de job, de faptul ca lucrul nu-mi aduce satisfactia necesara. Toate proiectele realizate in acest an au fost realizate nu atat datorita muncii depuse, cat in ciuda nedorintei de a munci.  Da, mi se strecoara deseori gandul – “cum ar arata proiectele mele daca nu ma opuneam, ci depuneam eforturile asa cum se cuvine unui angajat constiincios?” Nu ma vad facand ceea ce fac acum pana la pensie. Doamne fereste. Dar problema e ca in domeniul in care sunt acum nu prea am la ce sa cresc si sa aspir. Deci trebuie sa schimb urgent jobul.

O mica problema – o criza mai mare. Cea financiar-economica. Cea care a dus la disponibilizari masive in mai multe sectoare ale economiei. Numarul de joburi pe piata este cu mult mai mic decat acum 2-3 ani si in situatia in care riscul concedierilor este foarte real si poate atinge orice domeniu, nu este tocmai logic sa plec de la un job in care am o oarecare vechime. Pentru ca la un job nou , in cazul daca lucrurile nu merg bine, in caliate de proaspat venit, as ajunge printre primii pe lista victimelor reducerii de cadre.

Iar in afara de criza economica, mai este si un alt factor. Sunt imigranta.  Experienta mea profesionala de acasa nu are mare valoare aici. La pret este experienta locala. Aici o iai de la zero. Deci, ca sa obtin sanse de perspective, ar trebui probabil sa ma reprofilez. Ce as putea face? O intrebare complicata. Ce vreau sa fac? In starea mea de acum raspunsul este “nimic!” Vreau sa stau acasa, sa gatesc, sa fac curat, sa duc copilu la scoala, sa-l aduc de la scoala, sa-mi astept sotul seara cu cina gata. super aspiratii, nu? Multe prietene de-ale mele probabil s-ar dezice de mine, aflandu-le :)

Too much drama? Poate. Cel mai probabil este doar o simpla oboseala morala si epuizare psihica.

Si toate acestea nu i le pot spune lui. Adica pot, dar nu vreau. Nu vreau sa-si faca griji pentru ca si el are destule acum pe cap. Multe si mai stresante decat ale mele. Nici nu vreau sa le expun, pentru ca ma apuca nervii. Imi pare nespus de rau pentru neplacerile prin care trece, dar sper ca impreuna vom trece si peste asta.

Uite asa sezon al crizelor. Feels like the end of an era. Urmeaza ceva nou. Deocamdata necunoscut si din aceasta cauza cam inspaimantator. Dar totul ce se intampla, se intampla spre bine. Rabdare si curaj.