omnia mea… :)

daca tot au inceput doamnele si domnisoarele sa-si etaleze continutul gentilor, ma alatur si eu. cam asta este continutul mediu al posetei mele. variaza uneori. ieri, de exemplu, am avut acolo si o pereche de pantofi… :)

Advertisements

cand faci al doilea?

Trecuta de 30, casatorita, cu servici si un copil. Toate bune si frumoase. Insa de cand am schimbat prefixul (dar poate un pic mai devreme decat atunci) mi se pune tot mai des intrebarea ‘cand faci al doilea [copil]?’. Ah, da! Iata ce imi lipseste ca sa ma incadrez frumos in sablonul unei femei implinite.

Ezitarea mea in a raspunde este primita in cel mai bun caz cu un ridicat de spranceana. Mai des se intampla ca interlocutorul (mai bine zis interlocutoarea) sa lanseze un monolog educativ cu scopul de a ma lumina si a ma informa despre necesitatea de cel putin doi copii intr-o familie armonioasa.

Ei, da?!

‘Ti-as recomanda sa o faci pana la 35 de ani, asa ca nu mai ai mult timp’, declara povatuitor o tipa agasanta, care a lucrat prin proiecte de promovare a sanatatii femeilor si copiilor. In timp ce respectiva imi insiruie prin juxtapunere motivele care ii sprijina recomandarea, complacandu-se vizibil la auzul propriilor fraze pretentioase, in gandul meu o trec imediat si ireversibil in lista neagra a persoanelor ce imprastie sfaturi nesolicitate. Fara nici o sansa de amnistie.

Stau si ma gandesc, de unde vine convingerea axiomatica cum ca trebuie sa avem doi copii numaidecat si in mod obligatoriu? Argumente am auzit numeroase: ca singurul copil creste un egoist incapabil sa interactioneze normal cu lumea din jur; ca atunci cand voi muri odorul meu va ramane singur pe lumea asta, iar un frate/o sora i-ar face viata mai implinita; ca organismul femeii are nevoie de cel putin doua nasteri pentru a fi mai sanatos, ca nasterile multiple reduc riscul cancerului mamar, ca se inmultesc mult prea repede reprezentantii altor religii si trebuie sa contracaram tendinta, etc, etc.

Nu prea tin argumentele astea, pentru ca ele vad in al doilea copil un mijloc si nu un scop in sine, si pentru ca am multe exemple de oameni integri crescuti fara surori/frati si, din pacate, o sumedenie de exemple de frati/surori mai mici cam neghiobi, la facerea carora natura parca a luat un respiro. In plus, pentru fiecare argument probat prin studii, se gasesc cateva cercetari ce demonstreaza contrariul.

Eu nu stiu daca voi mai naste un copil. Globul este suprapopulat, resuresele acestuia sunt epuizabile, in lume sunt prea multi copii nefericiti, care au nevoie de ajutor si dragoste. Iata daca legislatia moldava mi-ar permite sa adopt un copil sanatos, as lua un pui de om abandonat la mine acasa. In prezent, pentru ca locuiesc in strainatate, sunt tratata ca cetatean strain si nu pot adopta decat copii bolnavi.

Chisinau – muzeu al tineretii mele

Dupa trei ani de absenta din RM, eram curioasa ce sentiment voi avea atunci cand voi pasi din nou pe strazile Chisinaului. Tinand cont de cacofonia de emotii cauzata de ultima calatorie in Moldova, de data aceasta nerabdarea de a ajunge “acasa” a fost inlocuita de un amestec de  neliniste si suspiciune, presarate cu un pic de dor sau un simt al obligatiei (nu prea m-am laumurit care dintre ele).

Am ajuns in Moldova cu inima in dinti si minim de asteptari, cu toate tabieturile vietii in occidentul mai dezvoltat puse la pastrare ermetica la fundul valizei. Si a fost ok, chiar bine.

La o prima vedere se pare ca orasul s-a schimbat, dar in acelasi timpi parca a ramas la fel.

Stradutele din perimetrul central al orasului pe care le-am umblat in lung si-n lat mergand de mana cu prima dragoste. Cele doua parcuri cutreierate de milioane de ori, unde nu a ramas vreo banca pe care sa nu fi stat candva. Terasele la care am petrecut atatea “sedinte” importante si nu prea la un pahar de vorba cu fetele. Aleea de la Ciocana pe care o strabateam zilnic dintr-un capat in altul, impingand caruciorul in timpul concediului de maternitate.

Totul pare mai mic, mai compact  decat imaginile din memoria mea. Totul imi provoaca un tumult de amintiri pe care nici nu stiam ca le (mai) am, amintiri dintr-o cu totul alta viata, care parca nici nu a fost a mea.  Iar cand mai auzeam cate un hit de prin 1998 rasunand de la vreo terasa, imi parea ca acus ma voi vedea si pe mine acolo.

Chisinaul a devenit pentru mine un muzeu al tineretii mele (celei timpurii, caci mai sunt tanara). Un loc aproape imaginar de vis, un la-la-land care exista undeva ca o legenda, si de care nu mai apartin demult.

Cei cu care am crescut aici au devenit adulti vajnici, fiecare cu grijile lor importante. Astazi, cu foarte putine exceptii, noi nu mai facem parte din prezentul celuilalt. Legatura cu Chisinaul trece prin trecut. E un capitol frumos, interesant, dar incheiat.