paradoxuri moldovenesti

Azi sunt suparata pe Moldova si moldoveni. De ce? Pentru ca:

• Vrem sa ni se respecte drepturile, dar nu indraznim sa ne opunem badaraniei. La ce bun? Ca oricum nu schimbi nimic.

• Vrem schimbare, dar nu suntem pregatiti de sacrificii. Schimbarea sa transforme spre bine viata noastra, dar sa nu ne impuna sa ne transformam si noi… Sa faca regula la dansi’ acolo si sa nu ne-nvete cum sa traim.

• Vrem salarii si servicii de calitate ca-n Europa, dar ne eschivam de la plata impozitelor. Da statu ini da nie sheva?

• Ne indignam de coruptie, iar atunci cand avem de rezolvat vreo problema, cautam relatii in institutiile de resort, care sa ne ajute. Contra unei “atentii” evident. Ne ’ntelegem noi cumva, ca suntem oameni!

• Injuram serviciile de stat, insa dispretuim alternativa oferita de sectorul privat. Vrem investitii straine, dar il suspectam paranoic pe oricare intreprinzator ca vrea sa ne fraiereasca, si, in loc sa vedem beneficiile aduse, cautam sa socotim profitul lui. Daca imi da el mie atata, precis face mult mai mult si ma tine de prost. Hotzomanul.

• Vrem copii eruditi, descurcareti cu gandire analitica, dar sarim sa-i punem la punct atunci cand acestia se manifesta iesind din tiparele “normale”. Stai cuminte ca toata lumea!

• Promovam declarativ suprematia legii si mergem pe rosu pe contrasens. Tu stii cine-s eu?

• Plecam in Europa ca-i mai bine, si-i consideram de idioti pe localnici, pentru faptul ca acestia nu incearca sa triseze sistemul si ca respecta regulile chiar si atunci cand nimeni nu-i vede. Parca-s niste retarzi.

• Vrem sa facem afaceri cu parteneri profesionisti, dar nu dam doi bani pe etica elementara de business. O sa astepte, ca lui ii trebe mai tare.

• Vrem realizari de invidiat, dar nu suntem dispusi sa depunem 100% de efort. Pentru ce? Las’ca-i ghini si asa rau.

Chisinau – muzeu al tineretii mele

Dupa trei ani de absenta din RM, eram curioasa ce sentiment voi avea atunci cand voi pasi din nou pe strazile Chisinaului. Tinand cont de cacofonia de emotii cauzata de ultima calatorie in Moldova, de data aceasta nerabdarea de a ajunge “acasa” a fost inlocuita de un amestec de  neliniste si suspiciune, presarate cu un pic de dor sau un simt al obligatiei (nu prea m-am laumurit care dintre ele).

Am ajuns in Moldova cu inima in dinti si minim de asteptari, cu toate tabieturile vietii in occidentul mai dezvoltat puse la pastrare ermetica la fundul valizei. Si a fost ok, chiar bine.

La o prima vedere se pare ca orasul s-a schimbat, dar in acelasi timpi parca a ramas la fel.

Stradutele din perimetrul central al orasului pe care le-am umblat in lung si-n lat mergand de mana cu prima dragoste. Cele doua parcuri cutreierate de milioane de ori, unde nu a ramas vreo banca pe care sa nu fi stat candva. Terasele la care am petrecut atatea “sedinte” importante si nu prea la un pahar de vorba cu fetele. Aleea de la Ciocana pe care o strabateam zilnic dintr-un capat in altul, impingand caruciorul in timpul concediului de maternitate.

Totul pare mai mic, mai compact  decat imaginile din memoria mea. Totul imi provoaca un tumult de amintiri pe care nici nu stiam ca le (mai) am, amintiri dintr-o cu totul alta viata, care parca nici nu a fost a mea.  Iar cand mai auzeam cate un hit de prin 1998 rasunand de la vreo terasa, imi parea ca acus ma voi vedea si pe mine acolo.

Chisinaul a devenit pentru mine un muzeu al tineretii mele (celei timpurii, caci mai sunt tanara). Un loc aproape imaginar de vis, un la-la-land care exista undeva ca o legenda, si de care nu mai apartin demult.

Cei cu care am crescut aici au devenit adulti vajnici, fiecare cu grijile lor importante. Astazi, cu foarte putine exceptii, noi nu mai facem parte din prezentul celuilalt. Legatura cu Chisinaul trece prin trecut. E un capitol frumos, interesant, dar incheiat.

prima vacanta in moldova

Aceste ganduri le-am notat vreo 3 ani in urma. De atunci nu am mai fost in Moldova.

Iata ca am revenit din vacanta. Prima vacanta petrecuta acasa, in RM, dupa aproape un an si jumatate de trai la Londra.

M-am intors cu o senzatie foarte stranie in suflet, pe care nicidecum nu o pot defini sau explica. E o durere pentru ceea ce este RM, pentru faptul ca parintii stau acolo, pentru faptul ca eu nu mai stau acolo, ca acolo nu mai este acasa. La un moment ma simteam atat de confuza incat parca nici noua viata de la londra nu-mi parea la fel de frumoasa ca acum 2 saptamani, de parca aveam o ciuda pe ea, o reticenta. E foarte ciudat si probabil fara sens. Acum de parca as si in convalescenta. Parca am suferit un acces de amnezie si acum incerc sa ma recuperez. Dush in casa de la londra, mirosul de prosop, view-ul din bucatarie, senzatia de racoare dimineata, mersul cu trenul la servici, venirea toamnei (a doua in aceasta tara) – toate parca sunt nishte pastile pe care trebuie sa la iau cu atentie ca sa-mi amintesc viata mea, pierduta parca zilele trecute undeva intre doua lumi.

Am ajuns sa regret ca am plecat in aceasta vacanta si sa gandesc ca nu mai merg in RM niciodata. Invit parintii aici, eu nu mai vreau sa merg acolo. Probabil peste un oarecare timp imi va fi din nou dor, iar voi ashtepta cu nerabdare plecarea in RM. Dar poate nu va fi asa. Vom trai si vom vedea.

Noi, moldovenii, prea tare suntem legati (natural sau indus) de bucatica de pamant dintre prut si nistru. Ne mistuie dorul cand santem departe, cautam mamaliga si borsh acru.

Lumea din ziua de azi e atat de cosmopolita, nu face sa te tii mortzish de tara in care te-ai nascut. De vreme ce locuim in alta parte, oare nu avem o noua patrie? Tara care ne gazdueshte nu ne o noua acasa? Multiculturalism, globalizare – sunt oare lucruri negative? Acasa e acolo unde te simti mai bine, nu conteaza pe ce latitudine si longitudine.