cand faci al doilea?

Trecuta de 30, casatorita, cu servici si un copil. Toate bune si frumoase. Insa de cand am schimbat prefixul (dar poate un pic mai devreme decat atunci) mi se pune tot mai des intrebarea ‘cand faci al doilea [copil]?’. Ah, da! Iata ce imi lipseste ca sa ma incadrez frumos in sablonul unei femei implinite.

Ezitarea mea in a raspunde este primita in cel mai bun caz cu un ridicat de spranceana. Mai des se intampla ca interlocutorul (mai bine zis interlocutoarea) sa lanseze un monolog educativ cu scopul de a ma lumina si a ma informa despre necesitatea de cel putin doi copii intr-o familie armonioasa.

Ei, da?!

‘Ti-as recomanda sa o faci pana la 35 de ani, asa ca nu mai ai mult timp’, declara povatuitor o tipa agasanta, care a lucrat prin proiecte de promovare a sanatatii femeilor si copiilor. In timp ce respectiva imi insiruie prin juxtapunere motivele care ii sprijina recomandarea, complacandu-se vizibil la auzul propriilor fraze pretentioase, in gandul meu o trec imediat si ireversibil in lista neagra a persoanelor ce imprastie sfaturi nesolicitate. Fara nici o sansa de amnistie.

Stau si ma gandesc, de unde vine convingerea axiomatica cum ca trebuie sa avem doi copii numaidecat si in mod obligatoriu? Argumente am auzit numeroase: ca singurul copil creste un egoist incapabil sa interactioneze normal cu lumea din jur; ca atunci cand voi muri odorul meu va ramane singur pe lumea asta, iar un frate/o sora i-ar face viata mai implinita; ca organismul femeii are nevoie de cel putin doua nasteri pentru a fi mai sanatos, ca nasterile multiple reduc riscul cancerului mamar, ca se inmultesc mult prea repede reprezentantii altor religii si trebuie sa contracaram tendinta, etc, etc.

Nu prea tin argumentele astea, pentru ca ele vad in al doilea copil un mijloc si nu un scop in sine, si pentru ca am multe exemple de oameni integri crescuti fara surori/frati si, din pacate, o sumedenie de exemple de frati/surori mai mici cam neghiobi, la facerea carora natura parca a luat un respiro. In plus, pentru fiecare argument probat prin studii, se gasesc cateva cercetari ce demonstreaza contrariul.

Eu nu stiu daca voi mai naste un copil. Globul este suprapopulat, resuresele acestuia sunt epuizabile, in lume sunt prea multi copii nefericiti, care au nevoie de ajutor si dragoste. Iata daca legislatia moldava mi-ar permite sa adopt un copil sanatos, as lua un pui de om abandonat la mine acasa. In prezent, pentru ca locuiesc in strainatate, sunt tratata ca cetatean strain si nu pot adopta decat copii bolnavi.

Advertisements

3 cele mai bune decizii de pana acum

1. sa-i zic “da” lui.

Zece ani in urma, pe cand tot ce imi putea oferi el era promisiunea de a ma face fericita. de altfel eu nu aveam sa-i ofer nici mai mult nici mai putin decat atat. Intr-o seara petrecuta la el, pe fundalul unei rutine extrem de mundane – el facea ceai, eu priveam pe geamul larg deschis cum vantul apropare invizibil misca alene frunzele verzi. si cand colo, parca mi-a pus Cel de sus mana pe cap –  pentru o fractiune de secunda prin crapatura geamului deschis ne-am vazut pe noi doi in viitor. Fericiti si la fel de indragostiti.

Revelatia ciudata a durat o clipita, dar asta mi-a fost suficient ca sa-l anunt ca sunt gata sa-i raspund la INTREBAREA lui, chiar daca nu aveam raspuns la alte mii de intrebari puse de mama si de prietenele mele, care, motivat sau nu, credeau ca sunt pe cale de a face o mare greseala.

2. sa nasc[nastem], chiar daca nu eram pregatiti nici moral, nici material.

Pazea, fetelor, metoda calendarului poate juca feste si unui ciclu regulat dupa ceasul atomic! Sarcina ne-a luat total pe neprins de veste si nu prea se incadra in planurile noastre, care, trebuie sa recunosc, erau destul de neinchegate. Vroiam sa facem cariere si multi bani. Dintr-odata in ecuatia “viata de adult” au aparut inca un sir de necunoscute. Am decis ca le vom rezolva din mers. Acum cand ma uit la odorul meu, multumesc cerului ca-l am. (Si cariere avem, si bani, nu foarte multi, dar suficienti ca sa o ducem bine) Ador sa observ shocul pe fata oamenilor cand acestia afla ca am copil mare. :)

3. sa plec[am] din RM.

Am lasat putinul ce-l aveam si am plecat sa o incepem de la zero printre straini, intr-o tara care ne fascina pe ambii de mult timp. “Pai aici de bine de rau aveti nume, statut. Acolo veti fi nimeni. Ce-o sa faceti?” ne intrebau intr-un glas cei din jur. “Nu ma duc sa spal vase”  – atata le raspundeam, pentru ca mai mult decat atat nu stiam. (tin sa precizez ca nu vad nimic rau intr-un astfel de job)

Poate eram inconstienti intr-o oarecare masura, prea verzi ca sa simtim frica esecului… Stiu ca eram increzatori in fortele noastre. Nu am gresit. Plecarea ne-a facut bine la fiecare in parte, dar si la toti la un loc ca familie.